Cea mai veche dovada despre locuirea acestei zone o constituie toporul de bronz descoperit de locuitorul Dan Stanciu, din satul Tătaru, in punctul Băjinari, şi a fost datat prin metoda carbon 14, la Muzeul de Arheologie din Bucuresti, în anul 1968, ca apartinand perioadei 1600-1700 î.e.n.. Tot în satul Tãtaru a mai fost descoperita o parte dintr-un tipar pentru turnat pandantivi.

Aceste descoperiri se inscriu in cadrul general al epocii respective, alaturi de cele de la Lapos si Buduresca, respectiv topoare de piatra si cuptoare pentru topit minereu. Satul Tataru, ca asezare este foarte vechi, numele initial a fost Neagra, dar trebuie mentionat faptul ca nu a fost de la inceput in perimetrul in care exista astazi. Vatra satului Tataru a fost in punctul denumit popular Pucioasa, o vale bogata, de aproximativ 146 ha, in care solul este foarte fertil apropiindu-se de calitatile celui din zona de campie.

Dovada materiala a existentei satului in Pucioasa o reprezinta osemintele dezgropate pe terenul cetateanului Popa Vasile, acum in perimetrul exploatat de Mina Ceptura. Stramutarea s-a datorat unei epidemii. Primele familii care s-au stabilit in zona actualului sat Tataru au fost “Bajinarii”care au defrisat o portiune in imediata apropiere a Scolii Tataru de astazi. Si satul Vai de El , denumit initial Muscel, a fost situat pe un alt amplasament, in punctul denumit popular,,Baba Maldara”.

Prima atestare documentara are loc in anul 1486, cand Vlad Calugarul intareste, unui anume Stangaciu si altora, o jumatate din satul Ogretin si o stana in satul Tataru. Urmeaza un hiatus in documente de aproape un veac si jumatate. Din 1635 exista o scutire de dajdii a satului Vai de El.

Avem si o hotarnicie pentru o parte din mosia Vai de El, la 25 august 1648, dar si intarirea stapanirii manastirii Dohiar asupra manastirii Mastanesti  ( Apostolache) cu mai multe mosii printre care si Vai de El. Un document din 19 iunie 1777, semnat de serdarul Dumitrache, oranduia pe logofatul Stan Urlateanu si pe capitanul Barca sa hotarniceasca mosia Vai de Ei, de 145 stanjeni, si pe cea din Valea lui Dobrota , de 476 stanjeni, ale manastirii Targsor.

In perioada 1784-1785 au loc dispute intre manastrirea Targsor si mosnenii din partea locului. Intalnim apoi localitataea Tataru in ,,Istoria generala a Daciei” (1815) a lui Dionosie Fotin… cand apartinea de plaiul Despre Buzau al judetului Sacuieni (Saac), si in Analele parlamentare din 1831 cand se preciza ca asezarea numara 75 de familii. Dupa desfiintarea judetului Sacuieni (Saac), la 1 ianuarie 1845, trece la plasa Cricov a judetului Prahova.

Pana in perioada interbelica situatia ramane neschimbata, atunci satul Tataru trece la comuna Calugareni iar satul Vai de El la comuna Udresti, ambele comune apartineau de plasa Cricov. Dupa razboi a apartinut de Raionul Mizil iar prin HCM 1116/1968 devine comuna avand actuala componenta administrativ-teritoriala.

Prin Decizia nr. 275/29 mai 1989, a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Judetului Prahova, emisa in baza Legii nr. 2/1989, toate cele trei sate treceau in componenta comunei Gornet-Cricov, dar in 1990 legea respectiva a fost abrogata iar situatia a redevenit cea de dinainte de 1989, asa cum este si in prezent.
Ca tipologie satele comunei Tataru se inscriu in categoria localitatilor rurale amplasate in interiorul dealurilor si dezvoltate pe mosii autohtone. In vetrele celor trei sate sunt prezente suprafete intinse de culturi, livezi , vii dar si terenuri arabile respectiv gradini de zarzavaturi si mici culturi de porumb. Aceasta interferenta a zonelor construite cu zonele cultivate si cu suprafetele impadurite confera o expresivitate deosebita teritoriilor acestei localitati, fiind un areal caracteristic satelor mosnenesti care a pastrat identitatea culturala originara.
Tanand cont de caracterul izolat al asezarilor din interiorul dealurilor, zestrea edilitara a comunei Tataru a pastrat pana astazi un numar mare de locuinte care apartin modelelor traditionale, cu acoperisuri cu patru pante, cu un nucleu compozitional. Se intalnesc edificii care apartin etapei in care elementele structurale din lemn erau fasonate manual dar si care ilustreaza influentele neoclasica, romantica si baroca.

Influenta neoclasica este identificata prin prezenta frontoanelor triunghiulare la acoperisul foisoarelor sub forma semnului de inchinare care arata ca oamenii erau credinciosi, primitori.
Influentele romantice sunt prezente prin volumetria nucleului compozitional de accent al foisorului, cu acoperisul tuguiat, avand streasina la o cota superioara streasinii cladirii.
Stilul baroc a generat forme arhitecturale prin curbe la acoperisul foisorului, fapt care confera volumetriei edificiilor dinamism si varietate.
Sunt remarcabile totodata elementele decorative care, alaturandu-se componentelor structurale din lemn fasonate manual, confera habitatului traditional pretiozitate si expresivitate.