Legenda spune că vatra satului s-a format în locul unde exista un sânger (specie de arbore). Denumirea Sângeru apare în documente abia după 1750 și se pare că se trage de la dejugătoarea din preajma unui arbust de sânger, care depășea proporțiile normale ale unei plante de acest soi (din familia cornaceelor), înalt până la 4 m, cu ramuri purpurii (uneori pe o parte verzui), frunze opuse, ovale sau eliptice, flori albe în cime umbeliforme și cu fructe drupe sferice negricioase – (Cornus sanguinea).

Dintr-un hrisov dat de Matei Basarab mănăstirii Apostolache, la 25 iul. 1652, reiese că vechiul nume al localității Sângeru era: Fundeni (vezi DIR, XVII, vol. 1, l. 380-381 și 510, vol. 2, p. 436-450). Denumirea aceasta, se pare, este mai veche și explică situarea comunei în cadrul județului. În acest caz, ea apărea în documentele Țării Românești de pe la începutul veacului al XV-lea. Faptul că acesta era vechiul său nume e confirmat și de o însemnare din 5 mai 1749 de pe vremea lui Grigore Ghica.

Se știe însă că în satul component Tisa (înspre Mârlogea – Apostolache) se presupune să fi existat, în sec. IV a.H. – I p.H., o cetate dacică, unică în zonă.Cunoaștem și un hrisov, din 17 aprilie 1631, semnat de Leon Tomșa, prin care voievodul întărea lui Nedelco vii în dealul Bobului și ocini în Fundeni (DRH, XXIII, 364-367).

Apoi, avem știre despre Sângeru din „memoriile” (1788) generalului Bauer, din „Istoria Daciei” (1815) lui D. Fotino, precum și din Analele parlamentare din 1831, când se specifica apartenența localității plaiului Despre Buzău a fostului județ Saac și se preciza că avea o populație de 100 de familii. DTSR (1872) amintea Sângeru drept comună a plășii Cricov, având în componență și satele: Butuci și Lapoșul Vechi.

Dicționarul General al Județului Prahova (1897), parte din Marele Dicționar Geografic al Romîniei, menționa Sângeru drept comună a plășii Podgoria, având în subordine și satele Butuci și Mireș. Se preciza, de asemenea, că în urma reformei agrare din 1864 fuseseră împroprietăriți 336 locuitori. La sfârșitul secolului al XIX-lea, conform acestei surse, în comună trăiau 2095 de locuitori, și existau acolo o moară cu aburi, o școală și patru biserici ortodoxe — două în Sângeru (una fondată de Alecu Văcărescu în 1816 și alta fondată de Dumitrache Mârzescu în 1723), una în Mireșul fondată de Anica Văcărescu și fratele său Pană Băbeanu în 1851 și o a patra în Butuci.

1907

În dimineața zilei de 15 martie 1907, atrași de „sunetele clopotelor bisericii și ale trompetelor”, câteva sute de țărani din Sângeru s-au strâns la Primărie unde, după ce au rupt contractele de învoieli agricole – luate cu forța din mâinile secretarului „... au devastat casele proprietăților Filip Corlătescu și M(ișu) Băbeanu, trecând și în comuna Lapoș... unde au devastat și casele proprietarului M(ihalea) Georgescu” pe care „l-au schingiuit în mod oribil și grație preotului din sat a scăpat de a nu fi omorât, acesta închizându-l în biserica din sat”, precizează ziarul „Adevărul” (Din Buzău și Prahova, Adevărul, an. XX, nr. 6301 din 9/22 mart. 1907). Înștiințate între timp, autoritățile trimit pentru reprimarea răscoalei două companii din Regimentul 32 Mircea și un escadron de cavalerie. Astfel, grație forței, încercările răsculaților de a-și face singuri dreptate au fost înăbușite. S-a deschis „acțiune publică de parchet contra unui număr de 104 țărani, din care sunt arestați 27”, numai la Sângeru  În satul Sângeru există ca monument istoric Biserica cu hramul Sf. Andrei - Sângeru, construită în secolul al XVIII-lea(1793) si restaurată în anii '90, precum și un muzeu de istorie. Acesta se găsește în conacul ridicat în a doua jumătate a secolului secolul al XVIII-lea (1793) de boierul Andrei Bozianu, vistiernic și apoi stolnic în sfatul domnesc. Clădirea, bine conservată, este reprezentativă pentru arhitectura rezidențială rurală de sfârșitul evului mediu românesc. Edificiul cu ziduri masive a fost construit din zidărie de piatră în alternanță cu cărămidă. În prima din cele patru încăperi ale edificiului a fost prezentată evoluția istorică a comunității sătești ilustrată de materiale arheologice care atestă locuirea zonei începând din epoca bronzului și în epoca geto-dacică "clasică" (secolele al III-lea–I î.e.n.) și mileniul I e.n. (secolele al II-lea–al III-lea și al V-lea–al VII-lea e.n.). O serie de documente, obiecte și fotografii încearcă să reconstituie viața economico-socială și culturală a comunei de la prima atestare documentară (secolul al XVIII-lea) și până în secolul al XX-lea. Următoarele două încăperi sunt dedicate prezentării specificului etnografic al zonei: port, ocupații etc. În ultima încăpere, cu ajutorul unei game diverse de obiecte de cult: cărți vechi bisericești, icoane, odoare etc. s-a încercat prezentarea vieții spirituale a satului. Cele mai multe din aceste piese aparțin Parohiilor Sângeru și Mireș, care au dat în custodie acest patrimoniu, în vederea valorificării sale expoziționale.

În satul Sângeru exista, de asemenea, două monumente ridicate: unul în memoria țăranilor cazuti la Răscoala țărănească din 1907(vis-a-vis de primarie; când, se spune, că în sat curgea pe șanțuri vinul boierilor), celălalt ridicat în memoria eroilor locali din Primul Război Mondial (în centrul satului, sub forma de obelisc).